În trecere despre literatura deceniului apocaliptic

Saturday, January 19, 2013
By Tudor

Se pare ca atunci când au început sa scrie, prozatorii promotiei nouazeci au avut de rezolvat o problema destul de spinoasa. Au fost nevoiti sa gaseasca o modalitate de a înlatura tensiunea angoasanta ce lua nastere din întrebarea: avem oare acces la realitate astfel încât sa scriem un roman “realist”? (Si, iata, voci critice au cerut la sfârsitul deceniului ce a premers, romane “fresca” si întoarcerea la balzacianism). Raspunsul a fost nu si el se asocia întrebarii: au oamenii în general acces la realitate? Raspunsul a fost de asemenea ca nu.’, ‘O tentativa remarcabila de a privi romanul românesc din deceniul post-revolutionar îi apartine lui Octavian Soviany, dar aici este vorba despre o extragere a celei mai generale tendinte a unei parti a literaturii perioadei (si poezie si proza; “Textualism, postmodernism apocaliptic”, vol. I, 2001, vol. II, 2002, Pontica), plasata de critic sub semnul “apocalipticului”. Este o perspectiva, un unghi de vedere. Asupra, ca sa folosesc un cuvânt pretentios, dar care nu poate fi ocolit, unei “viziuni”. O viziune asupra realitatii, substantei scrisului si mijloacelor scrisului. În ce masura e aceasta marcata de continuitate fata de alte doua tendinte, cea textualista si cea postmodernista din deceniul (deceniile) precedent(e)? Este cumva inedita? Notiunile teoretice ale textualismului si “postmodernismului românesc” mai sunt potrivite literaturii de ultima ora? “Apocalipticul” despre care vorbeste Octavian Soviany ia nastere dintr-o cu totul alta evaluare pe care scriitorul o face realitatii si artei?
Desigur, exista capacitati diferite ale accesului la realitate de la om la om, asa încât nu se poate excludea faptul ca unii dintre prozatorii promotiei nouazeci ar fi dotati pentru asa ceva, însa chiar înainte sa-si puna întrebarile, ei stiau ca raspunsul este negativ. În felul acesta au devenit “fictionari”, rupând cu autenticismul, cu apropierea de “viata noastra cea de toate zilele” si replasându-se în limbaj si imaginar (cf. notiunilor teoretice ale lui Al. Musina). Iata, în cele ce urmeaza, în linii generale, modul în care cred ca a fost rezolvata tensiunea dintre real si spatiul scriptural în ce priveste prozatorii promotiei nouazeci. Odata ce nimic nu i-a tras sa reprezinte direct viata oamenilor în cadrele realitatilor sociale, politice si istorice de existenta, asa încât sa fie “realisti”, nu e mai putin adevarat ca realitatile se pot metamorfoza în mintea omului în metafore si parabole (într-o “viziune”) care sa le exprime, poate într-un mod chiar mai profund decât i-ar sta la îndemâna unui om harazit cu “acces la real”. Ei ramân astfel prozatori “realisti”, însa “realitatea” nu se mai afla la suprafata, la primul nivel de lectura. “Realul” e învalatucit într-o nebuloasa de transfigurari. I-au oferit asadar lectorului “fictiuni”, dar în care se afla ascuns “realul”. Citind carti de proza de-ale congenerilor mei, am constatat (fara a fi foarte surprins) ca procedeaza astfel, ca sunt marcati de o lipsa acuta de încredere în accesul la real. La modul grosier, acest fapt s-ar putea explica prin deliranta mistificare comunista a realitatii, mediu social si politic în care ei au trait cam pâna la treizeci de ani, vârsta la care structurile intelectuale sunt puternic reliefate si tind ca într-un deceniu sa se rigidizeze (vârsta nu ramâne pentru nimeni fara urmari). Iar din punct de vedere al preferintei “artistice”, tentatia de a fi “fictionari” ascunde multe paradoxuri, sau macar întrebari ce merita sa fie puse.
S-a spus despre “nouazecisti” (uneori paguboasa împartire decenala functioneaza si am gasit cuvântul utilizat de critici, dar când îl voi folosi de aici înainte e doar o referire la promotie), nu fac decât sa continue postmodernismul optzecist. Dar în 1990 experienta textualista era departe de a fi finalizata si totusi atitudinea scriitorilor care apar acum este una de extirpare (un act radical) a textualismului, chiar cu riscul de a fi acuzati de politica strutului, pentru ca în ciuda jenei tari, ei îsi produc în mod voit cecitatea si înlatura pâna si expresia angoasei resimtite în zona de tensiune dintre real si text, astfel ca devin fictionari, opteaza deci pentru linia de minima rezistenta la o adica, lipsiti de rabdarea de a construi un “spatiu literar” al noilor realitati (fara sa însemne însa ca le-au tradat). De unde se trage acest fapt, anume ca o suma de prozatori sunt atât de asemanatori si au ajuns la aceleasi rezultate si evaluari independent unul de altul (nu sunt în general “cenaclisti” si nici nu sunt colegi ai unei aceleiasi institutii de învatamânt), numai Dumnezeu poate sti. Nu pot pune cu nici un chip evidenta aceasta pe seama “aerului epocii” si nici pe seama mostenirii psihice si intelectuale a vietuirii în comunism, într-un acelasi mediu. Dar nici pe seama mostenirii artistice a optezecistilor, de care ei se rup. Nu pot sa privesc decât circumspect ideea ca promotia de dupa 1990 ar continua postmodernismul optzecist, mai ales ca am vazut în ce maniera radicala (si nu cred ca e doar o iluzie ceea ce spun) au înlaturat textualismul, care în opinia mea ar fi fost cu mult mai potrivit tiparelor intelectuale posedate de ei, pentru ca mare parte au studii tehnice, nu filologice.
Si totusi textualismul le-a parut cu totul inadecvat. O ipoteza ar putea fi ca au simtit nevoia sa vada realitatea imediata nu intrinsec, ci dintr-o perspectiva mai larga a istoriei, de la o anumita distanta capabila sa cuprinda o masa de interogatii ce ne-a fost lasata mostenire de istoria secolului al XX-lea, marcata de revolutii sociale, comunism, fascism si razboaie, o masa de interogatii privind conditia umana, sensul existentei, încrederea în ratiunea umana si, mai mult decât toate acestea, asupra radacinilor raului. O ipoteza doar, deoarece nu mi-au stat la îndemâna toate romanele scrise de congenerii mei, dar nici acelea ale prozatorilor optzecisti scrise dupa 1989, pentru a face macar o evaluare a unei ipotetice schimbari de perspectiva care i-ar fi marcat si pe ei. În orice caz, faptul ca un numar dintre prozatorii generatiei optzeci, anume cei posedând o cota foarte ridicata la bursa valorilor literare si care sunt cei mai “postmodernisti” dintre ei tac, pune o data în plus sub semnul întrebarii vitalitatea postmodernismului optzecist, pe care unde oare l-am putea regasi în primul rând, daca nu la prozatorii cei mai adânc ancorati în el, având structurile mentale marcate de acesta. E, înca, un fapt menit sa-mi dea reticente sa consider ca poetica prozei promotiei nouazeci s-ar trage nemijlocit din poetica postmodernismului optzecist.
Desigur, aceste ipoteze ramân spre a fi evaluate de profesionistii criticii literare, dar nu cred ca e inutil sa fie puse în discutie, oricât de mare e riscul de a se dovedi false, ba chiar m-ar bucura sa ia nastere o astfel de dovada, caci ea nu ar fi posibila decât în urma unui iures de analize si dialoguri asupra unui subiect cred ca foarte atractiv (si capabil sa atraga un important public), dincolo de utilitatea evidenta pentru critica si teoria literara. Parerea mea e deci ca proza anilor nouazeci este fals înteleasa sau nu este înteleasa deloc. Lecturile ce i se aplica le percep drept false, încât dincolo de faptul ca energiile creatoare se îmbâcsesc din pricina aceasta, anemia discursului critic asupra prozei are si o consecinta imediata în anemierea pietei de proza.
Cititorului obisnuit, daca nu-i sunt oferite de lectorul profesionist lecturi adecvate (ba mai mult, se întâmpla sa-i ofere motive de repulsie), se va îndeparta încetul cu încetul de carte. Însa nu lecturi privind doar trendul general, foarte bine scos în evidenta dupa parerea mea de Octavian Soviany, ci chei de lectura în care individualitatea uneia sau altei carti sa fie reliefata, deoarece descoperirea perspectivei din care scrie fiecare prozator bun, ofera nu doar humus pentru dezvoltarea criticii si teoriei literare, dar poate selecta mai bine valorile. O operatie absolut necesara în vederea unui corp sanatos al literaturii.
Pâna si raspunsul la o întrebare simpla ca: au devenit “fictionari” nouazecistii si ca o adaptare strategica la piata de carte, poate da rezultate interesante. Daca da, foarte persuasiva fictiune a dat de aceasta data gres, izbita de un zid al neîntelegerii. Ce se întelege însa în acest caz prin fictiune? E vorba de interiorizarea unei realitati cu mult mai ample decât realitatea imediata, cea capabila sa ofere “autenticism” sau “realism”.
Romanul realist cere cadre rigide ale realitatii. Romanul realist putea fi posibil cu probabilitatea cea mai ridicata în comunism, când cadrele existentei sociale sufereau de o rigiditate de neclintit, încât daca nu ar fi functionat cenzura (producatoare de reactii de respingere a ceva vazut drept “dogma”) atât de drastic la toate nivelele vietii sociale, romanul s-ar fi vazut condamnat la “realism”, poate ca unul dintre cele mai seci, abia colorat de analiza psihologica, deoarece nu aveai altceva de facut decât sa vorbesti despre viata oamenilor de zi cu zi, despre cotidian. Dar nici Breban nu se apropie de asa ceva, desi pare un realist colorat psihologic. La el cursul epic urmeaza o “problematizare” a existentei si conditiei umane în raport cu un centru de Putere, iar “existenta cotidiana” e pur imaginata, tinzând sa produca structuri melodramatice (spre care sunt semne ca se va îndrepta în urmatorii ani si proza promotiei nouazeci). De asa ceva (un “realism” ce îsi gaseste expresia în “autenticism”) se apropie însa cel mai bine solutia optzecista, mai cu seama în poezie. Însa înainte de aceasta, cenzura care a permis dupa saizeci sa se vorbeasca despre anii cincizeci, permisiune data de noua conducere de stat si de partid, a facut posibila nasterea romanului “obsedantului deceniu”, un roman realist cu patina istorica. În paralel însa, Scoala de la Târgoviste si alti câtiva prozatori, scriau cu totul altceva, o proza identificata astazi drept precursoare a postmodernismului (v. Ioan Bogdan Lefter, “…” în “Scurta istorie a romanului românesc – cu 25 de aplicatii”).
Din pricina jocurilor cenzurii, cadrele rigide ale existentei nu au dus la realismul frust al cotidianului, ce a luat nastere abia în poezia anilor optzeci, întrucât poetii nu prea aveau ce alege altceva cât de cât adecvat lumii în care traiau. Paradoxal, ori cel putin ciudat, poetii optzecisti nu au ales o solutie de continuitate cu onirismul sau cu poezia, altfel desueta în plan european, a lui Nichita Stanescu, care îsi epuizase iradierea în câtiva epigoni. În aceeasi vreme însa, prozatorii cei mai importanti nu au fost atrasi în aceasta tentativa reusita cu brio de poeti, ci, Agopian, Grosan, Al. Vlad sau Slapac si-au asumat fiecare un teritoriu original, peste care au stapânit nestânjeniti, astfel încât proza anilor optzeci prezinta cel mai deconcertant tablou al diversitatii, date fiind conditiile în care a fost creata.
În general si în toate timpurile, proza poseda mari disponibilitati tematice si îi sunt foarte la îndemâna debuseurile ce o salveaza din realitatea imediata, chiar daca o vor contine în substrat. Dintre marii prozatori optzecisti abia Daniel Vighi se va situa aproximativ pe linia “realismului cotidian”, încât ultimul sau roman din epoca, încheiat în decembrie 1989 la ora zece si purtând de aceea titlul “Decembrie ora 10”, ne prezinta viata minata de lehamite a oamenilor, fara ca, desigur, din carte sa lipseasca traversari ale scenei de imagini onirice sau miraje.
Cariera acestui soi de realism, “autenticismul”, numit dupa 1982 postmodernism, pasibil sa se nasca în ultimul deceniu al comunismului când puterea politica era preocupata de propriul ei esec si de gasirea unor solutii de supravietuire, încât nu mai avea timp de jocul de-a pisica si soarecele cu scriitorii, ignorându-i practic cu totul si abandonându-i inertiei cenzurii (nu cred ca vreun optzecist sa fi fost atras în structurile puterii, asa cum de pilda se întâmplase cu principalii scriitori “saptezecisti”), reiau, cariera acestui soi de realism e întrerupta brusc de Revolutie. Specificul cel mai frapant al optzecismului se atomizeaza atât de brusc, încât nici chiar optzecistii nu mai recunosc îndata apoi adevaratul lor filon si conditiile care l-au produs, ci se vor declara postmodernisti, cu enclave textualiste, încât întreaga istorie a literaturii pe cel putin un deceniu e deformata de o perspectiva cred ca straina ei. Undeva s-a produs o falsificare si ea îmi pare a sta în acea atitudine “definita din doua directii – ca reactie interna, autentica, si ca intrare în rezonanta cu evolutia generala” (I.B. Lefter).
“Racordarea” la “evolutia generala” a literaturii lumii, de fapt la posmodernism, nu putea veni în România anilor optzeci decât pe cale teoretica, deoarece nici cadrele existentei sociale si private si nici evolutia literaturii si artelor românesti nu se asemanau deloc cu acelea care au produs postmodernismul la el acasa. În mod cert, falsificarea vine din aceea ca Generatia ’80 este una “doxata” si ea a însotit permanent literatura pe care a facut-o cu un demers critic si teoretic de anvergura. Literatura lor nu este una “naturala”. Din câte cred, nu dispune nici ea de o grila corecta de lectura. E o literatura neînteleasa, iar voalurile i-au fost puse de aceasta data de chiar criticii si teoreticienii miscarii. Dar si de liderii lor în ale literaturii (la fel de “doxati”), care au impus o lectura, ce i-a parut fiecaruia adecvata pentru opera lui, întregului corp literar optzecist. Or optzecismul nu e nici pe departe acel monolit care s-a lasat sa se înteleaga ca ar fi. E, de fapt, o literatura cu mult mai vie, mai diversa, mai dinamica în manifestari si ale carei resurse abia daca au fost partial explorate critic. Multe valori s-au vazut excluse prin ignorare aproape desavârsita, tocmai deoarece finetea spiritului critic a fost sacrificata în vederea unei promovari en-gros. Astfel de strategii orbesc simtul critic. Cariera optzecismului încheindu-se brusc în 1989 (doar “întârziatii” cu cartile lor de sertar au mai fost opzecisti dupa 1989, ceilalti metamorfozându-se sau tacând), liderii miscarii s-au vazut nevoiti sa produca un discurs critic ciudat, deformant (nu ma refer aici la acei critici pe care nu i-a interesat în primul rând apartenenta la optzecism a literaturii scrise dupa 1990, ci valoarea intrinseca a textelor, indiferent de orientarea lor paradigmatica). Spre 2000, privind la ultimul deceniu de literatura, ei cauta sa ajusteze din mers imaginea literaturii optzeciste la literatura anilor nouazeci, astfel încât sa devina fireasca previzibila concluzie în ordinea lucrurilor, cum ca literatura optzecista e precursoarea literaturii anilor nouazeci, iar “nouazecistii” nu fac decât sa continue o paradigma ce se afla în mers.
Nimic mai fals. Eu cred ca noua promotie a respins textualismul, postmodernismul optzecist, “realismul cotidian”, “autenticismul” etc. în bloc. Nimic din acestea nu se mai potriveau unei lumi cu totul noi, care o înlocuia pe cea rigida. Se intra într-o lume mai mult decât fluctuanta, cu realitati labile, iute schimbatoare, o lume socanta prin noutatea ei neprevazuta (prevazut fusese un soi de comunism iluminat), o lume în care pâna si moneda si bancnota sunt supuse metamorfozelor de la o zi la alta.
Poti scrie roman “realist” într-un asemenea cadru? Fara îndoiala, însa numai atunci când i s-a fixat caracterul, când omul s-a adaptat cât de cât situatiei, adica poate prevedea urmatoarele evenimente pe un segment oarecare de timp. În 1990 nimeni nu stia ce are sa se întâmple si pâna ne-am obisnuit cu inflatia galopanta (crezuta initial o stare trecatoare), cu rusinoasa saracie, cu lipsurile si am putut trece peste dezamagiri, s-a scurs aproape un deceniu. În primii ani pâna si sentimentele au fost contrare, pendulând între exultare si disperare. E lumea în care tinerii scriitori îsi gândesc literatura si, chiar daca perspectiva risca sa fie sociologizanta (dar nu putem nega ca am trecut printr-un ev semiotic ce-si pune pecetea asupra gândirii, iar cultura deja s-a “globalizat” – poate ca dupa o vreme vom putea reveni la o gândire care sa nu stea sub servitutile materialismului, asa cum ne ofera exemplu O. Soviany), faptul ca dupa un deceniu s-a putut constata ca e “apocalptica”, nu poate fi pus decât pe seama unei adecvari la realitate. Scriitorii tineri (departe de orice avânt teoretic) si-au asumat-o, au interiorizat-o, secretând pe seama ei o “viziune”.
A luat nastere o literatura sub un anumit unghi profetica, deoarece vesteste distrugerea si moartea. Nu la nivelul textului, ci chiar în lume. Realismul e subiacent acestui demers, caci “viziunea” s-a nascut prin perceperea realitatii imediate, însa nu vizionate în laturile ei concrete, ci printr-o privire ce a îmbratisat, înainte, întreaga istorie a unui secol si chiar mai mult de atât. E o literatura în primul rând interogativa, chiar daca maniera ei o face sa para afirmativa. Caci, de fapt nimeni nu afirma distrugerea si moartea, ci acestea sunt doar o viziune de ansamblu asupra istoriei. O viziune ce face inima sa se cutremure si poate de aici nonsalanta racelii de simtire asumate, pentru ca scriitorului nouazecist, aflat în lupta cu puterile întunecate, nu-i place sa afiseze slabiciuni. Iata motivul din care, cred eu, nouazecistii au trecut atât de usor peste prima lor tensiune si angoasa, aceea produsa la granita dintre real si text, pe care nu au amintit-o macar, daramite sa-i dea expresie.
Scriitorul nouazecist se ascunde, asa cum a procedat pâna la vârsta de treizeci de ani în comunism, evitând cu grija sa-si expuna vreodata sentimentele, sa-si faca vizibile inaptitudinile, umanitatea. A te arata dur ca stânca era o conditie de supravietuire în comunism si a continuat sa fie un deceniu într-o lume ostila, necunoscuta. Abia acum ea îsi fixeaza cadrele, teama se disipa, sentimentele pot iesi la iveala si e posibil ca o alta literatura sa ia nastere de aici, una mai apropiata vietii, destinelor umane si iubirii, femeia-capcaun se va metamorfoza în printesa, iar parabolele supra-personale se vor risipi, cu cât oamenii vor învata sa traiasca liber si fara spaime. Banuiesc o îndreptare spre structurile melodramatice, cele care au dat întotdeauna romane cu succes de piata, prototipul fiind Llosa, dar si romancierii de mare succes acum în occident, Andrei Makine (autorul “Testamentului francez”) sau Michael Ondaatje (autorul “Pacientului englez”).
Dar pâna atunci, sa fim cu bagare de seama. Când Mircea Cartarescu afirma ca promotia nouazeci nu face decât sa continue literatura optzecistilor fara a aduce nimic nou, acuitatea observatiei lui critice pare sa sufere o grava deformare, deseori întâlnita în întreprinderile de afirmare a unei identitati, fie de ce soi ar fi aceasta (etnica, literara, religioasa s.a.m.d.). Ori, daca punem pe cineva sa ofere tipologia literaturii optzeciste, va reliefa anumite laturi limpede recunoscute. Unul dintre cei mai puternici si activi critici ai Generatiei ’80, Ioan Bogdan Lefter, în “Proza «noua» si treptele ecuatiei postbelice” (din volumul “Scurta istorie a romanului românesc – cu 25 de aplicatii”), vede specificul prozei optzeciste într-o întoarcere la “idealul autenticist”, marcat de o avansata tehnicitate (“«autenticitatea» prozei optzeciste este efectul bunei functionari a unei «aparaturi» textuale sofisticate”) în vederea unei “transmisiuni directe”, “de înalta fidelitate”, prozatorii “lasându-si «la vedere» instrumentele”. Or proza “nouazecista” repudiaza aparatura textuala si da impresia unei atitudini fata de vizibilitatea instrumentelor atât de repulsiva, încât nici macar nu se oboseste sa le ascunda sau sa polemizeze cu ideea, ci se arunca direct în fictiune, vadind optiunea pentru literaturizarea completa a… ce?. A unei “viziuni” nascute prin interiorizarea realitatii, caci “nouazecistii” nu sunt atrasi de contactul direct cu realul, ca si când acesta i-ar frisona.
Daca proza optzecista, cu unele exceptii de sorginte borgesiana mai ales, poate fi asociata semioticii, proza nouazecista pare sa ateste un mult mai pronuntat gust metafizic, asa încât nu poate fi asociata decât hermeneuticii. E drept, transcendenta ei e goala si atitudinea ei nihilocentrica, dar ambele aceste aspecte nu puteau lua nastere decât dintr-o evaluare a unei stari a epocii, care conduce prozatorii spre a se racorda unor gânditori interbelici ca Eliade (hermeneut prin excelenta) si Cioran (“pontiful nihilismului”). Jocurile intertextuale îsi pierd acum cu totul referentialitatea, devenind “gratuite”, capatând adica functiuni poetice sau psihologice si de cele mai multe ori atesta o atitudine ironica fata de intertextualitate. Prozatorii “nouazecisti” pun cu totul alt accent în atitudinea fata de “depozitul cultural”, pe care lasa impresia ca l-ar urî. Nu e exclus ca unii dintre ei sa considere, mai mult sau mai putin constientizat, ca raul se trage din carti si se raspândeste prin carti. Iata un motiv în plus de a “fictionaliza”, caci fictiunea nu îi pretinde lectorului sa creada în cele scrise. Altfel ar parea ca nouazecistii fac un pas înapoi, revenind la o literatura în stilul celei sud-americane ŕ la Marquez, Amado sau Llosa (am vazut în evaluarile critice astfel de asocieri, pâna la a fi atribuite unor romane “nouazeciste” sigle ca “realismul magic”), dar nimic nu este mai fals decât aceasta impresie.
Functiunile de adâncime ale atitudinii “fictionalizarii” arata ca lucrurile stau cu totul altfel. Iata în ce mod revin în scena metaforicul si parabolicul atât de desuete, dar si atât de usor de recunoscut pentru oricine, fie si pentru lectorul sub medie. Ele par a spune: nu credeti în ceea ce scriem. Însa aici nu e vorba deloc de o dezabuzare, ci despre o demitizare a literaturii si, mai mult de atât, despre o demistificare a minciunilor continute în depozitul cultural al omenirii. Nu credeti în documente, nu credeti în jurnale, nu credeti în filozofie, nu credeti în stiinta, nu credeti în capacitatea omului de a cunoaste, nu credeti în cognoscibilitatea lumii. Credeti însa, par sa spuna ei, în literatura pe care o facem, deci în alcatuirile pur subiective si care nu au nici o pretentie de obiectivitate. Sunt doar fictiuni. Situatie careia i s-ar potrivi un dicton nou: “obiectiva e numai subiectivitatea”. Atitudinea fictionara, acest dedesubt îl are: totul este fictiune. Tot ce s-a alcatuit ca material cultural de-a lungul vremii. Întreg depozitul cultural nu este decât o fictiune. Din tot ce gândeste omul nu se nasc decât fictiuni si tot ce crede omul nu e decât o fictiune.
Aceasta atitudine, chiar daca uneori colateral se aglutineaza cu atractii spre un “realism caragialian” (Târlea sau Gârbea), ori cu pretentia unui neo-onirism (Braga), e o constanta a prozei “nouazeciste”, fara a carei constientizare nu poate fi înteleasa just. A “fictionaliza” pâna în pânzele albe, poate fi o explicatie si pentru faptul ca proza “noazecista” nu se însoteste aproape niciodata (buna traditie ar cere-o, de la Camil Petrescu la Nedelciu), de teoretizari. Au fost zece ani în care prozatorii “nouazecisti” (cu exceptia poate doar a lui Corin Braga), nu au lasat sa le scape aproape nici un oftat teoretic asupra demersului lor literar. Fapt ce pentru mine arata ca nu s-au preocupat câtusi de putin de problema batrânicioasa a identitatii lor.
Mai numiti înca “tineri prozatori”, desi se afla la vârsta deplinei maturitati si gata sa porneasca pe panta în jos, nu se sinchisesc prea mult de acest apelativ, iar când se va întâmpla, va fi semnul ca au început sa îmbatrâneasca si ca în curând vor dori sa patrunda în structurile puterii vietii literare si sa le domine chiar. Deocamdata, nu s-a întâmplat acest lucru si s-ar putea sa nici nu se întâmple. E doar o fictiune. Conceptia lor literara nu e decât urmarea unei conceptii de viata alcatuite în vremuri de dictatura, de restriste – în vremuri ciudate, scoase din tâtâni, ce le-a inoculat neîncredere în “putere”, în pretentia omului ca ar fi capabil sa guverneze si deci în ratiunea sa (ca si în dreptul sau de a produce “texte”, ca modelaje ale “lumii”).
Spre deosebire de conceptia optzecistilor, care e una pronuntat livresca, încalzita la flacara carturariei, “nouazecistii” sunt cei care nu au vazut în jur decât ratiuni suficiente si niciodata Ratiune. Iata deci o ruptura transanta între literatura optzecista si “nouazecista” si nu în aspectele formale (ce par a le apropia), ci în profunzime. Lipsa credintei în cognosciblitatea lumii, a universului, e una dintre cele mai importante aspecte ale conceptiei lor si e importanta întrucât de aici deriva perspectiva lor mult mai pronuntat metafizica. Ceea ce nu poate fi cunoscut reprezinta o taina autentica si ea duce la interogatii. Deci alaturat interogatiilor adresate istoriei, existentei omului si conditiei umane, apare si o interogatie mult mai înalta si de o mare demnitate, interogatia metafizica.
Chiar daca necunoscuta în mesajul ei, literatura deceniului apocaliptic ramâne, si ramâne sa fie cercetata. Demersul lui Octavian Soviany, cel mai consistent pâna la aceasta data, are meritul de a fi o înglobare într-o viziune a unui mare numar de carti scrise în anii nouazeci, având reversul ca potrivirea pentru fiecare carte nu ofera decât o versiune de interpretare, una dintre cele posibile si desigur ca nu aceasta este întotdeauna si lectura perfect adecvata fiecareia în parte. Însa avem “tabloul” pasibil sa ghideze noi evaluari.
Daca Generatia ’80 a dat un mare numar de critici, preocupati majoritatea de literatura optzecista, nu acelasi lucru se întâmpla si cu promotia nouazeci. Dimpotriva. Unica “speranta” a criticii nouazeciste s-a dovedit prea marcata de spiritul de gasca, capricioasa, fara chef de travaliu si mult prea dispusa sa foloseasca în locul acestuia improvizatia inteligenta, în plus cu idei foarte ciudate despre selectia valorilor, încât e mai degraba un prozator de o factura aparte decât critic literar. Desigur, ar mai fi un critic la Cluj (Braga), altul la Baia Mare (Otoiu), altii la Iasi (Dan Bogdan Hanu si Mircea Platon), dar ei nu sunt interesati de fenomenul literar al contingentului lor. Ca si alti critici veniti putin mai târziu pe scena si interesati mai cu seama de literatura optzecista, caci scriind despre ea, li se pune la dispozitie o importanta baza logistica (a optzecistilor) si dispun de o lejera promovare. E drept, au scris despre “nouazecisti” critici importanti ai generatiilor mai vechi, dar demersul lor nu va depasi nivelul întâmpinarii. Din câte stiu, singurele carti ce avanseaza un numar oarecare de scriitori din promotia ultimului deceniu, sunt “Proza româneasca a anilor 90” de Tudorel Urian si cartea mai sus pomenita a criticului Octavian Soviany. Sunt de ajuns? Mai degraba exceptii ce confirma o regula a ignorarii unei literaturi (uneori prin binevoitoare confirmari ale continuitatii ei cu opzecismul).
Din nesansa de a nu se fi nascut în generatia lor critici – fapt în opinia mea simptomatic, desi disponibilitatea teoretica si critica exista din plin. Ce ar fi de facut? Greu de spus. Dar numele scriitorilor exista si numai daca ar fi sa numesc doar câtiva prozatori (fie ca unii sunt si poeti sau/si dramaturgi – “fictionalizarea” ia în stapânire întreg teritoriul literaturii), s-ar vadi cel putin ca sunt multi. Aldulescu, Stoenescu, Otoiu, Stanca, Târlea, Banulescu, Gârbea, Ungureanu, Caraman, Razvan Popescu, Ioana Dragan, Benedek, Vacarescu, Braga, Johanes Calvus, Cochinescu, subsemnatul – unii dintre cei recunoscuti de critica. Dar nu se stie nimic cu adevarat despre ce au scris.

Dan Persa

Comments are closed.

Litera.ro